Adevar si fictiune in Codul lui Da Vinci, de Bart D.Ehrman

S-au scris foarte multe carti despre romanul lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci. In marea majoritate, acestea incearca sa distruga in intregime ideile din romanul lui Brown, fie pe motive de dogma, fie pe motive asa-zis istorice. De ce sa distruga ideile din roman? Evident, biserica in general si Biserica Catolica in particular ar avea suficiente motive, mai ales pentru ca unele idei sunt explozive pentru credinta religioasa actuala (in particular cele legate de “divinitatea feminina”, pe care le regasim in mod interesant structurate si in literatura metafizica a lui Coelho, uneori asistam in romanele acestuia la ritualuri initiatice care seamana destul de mult cu cele prezentate in Codul lui Da Vinci, pe care le surprinde Sophie in casa bunicului sau Jaques Sauniere). Asa ca nu m-as uita cu prea multa atentie la comentariile facute de oficialii Bisericii cu privire la roman, pentru ca sunt evident afectate de canoane. Mai sunt insa si altii care s-ar putea sa critice teoriile din Codul lui Da Vinci, pur si simplu pentru ca e o carte cu mare succes la public (pe scurt, din invidie). Spre deosebire de asemenea incercari partiale, cartea lui Bart Ehrman mi s-a parut echilibrata si interesanta, foarte bine documentata din punct de vedere istoric, fara sa polemizeze pe ideile romanului lui Dan Brown, ci mai curand, incercand sa reconstituie lumea antica, din perioada lui Christos in bazinul mediteranean. De altfel, Ehrman este un reputat profesor universitar american de istoria Bisericii, care are astfel la indemana toata informatia necesara unei asemenea analize, si nu are un parti-pris legat de subiect, pentru ca nu este totusi un prelat, ci doar un specialist in Biserica si istoria Bisericii. Ceea ce mi s-a parut interesant la aceasta carte, pe langa faptul ca incearca sa lamureasca unele afirmatii si teorii intrigante din romanul lui Dan Brown (rolul femininului in crestinismul timpuriu, Iisus si casatoria presupusa cu Maria Magdalena, numeroasele Evanghelii care nu au fost pastrate alaturi de cele patru cunoscute si care alcatuiesc Noul Testament, manuscrisele de la Marea Moarta si documentele de la Nag Hammadi, controversatele “evanghelii gnostice”) este portretizarea destul de reusita si atractiva (cel putin pentru o lucrare fara pretentii romanesti, un studiu strict stiintific, in ultima instanta) a societatii din perioada crestinismului timpuriu (pentru ca, desi ne-am astepta ca analiza sa fie centrata pe anii vietii lui Iisus, in realitate sunt acoperite cateva secole de istorie, mergand pana in perioada imparatului Constantin (312 – 337) si a edictului de la Niceea (325 A.D.) care a oficializat crestinismul ca religie oficiala a Imperiului Roman, probabil cel mai important moment religios din intreaga perioada istorica de dupa Iisus Christos. Pentru mine cel putin, a fost o lectura foarte interesanta, si care mi-a dat o perspectiva noua asupra structurilor religioase, pe care le inteleg acum mai bine, le vad intr-o continua transformare (cel putin intr-o perspectiva istorica in care abia in secolul IV Biserica crestina depaseste o stare initiala de dezbinare si incearca o unificare dogmatica si administrativa, apoi in secolul XI vedem schisma ca o prima mare ruptura religioasa in Est, pentru ca mai tarziu in secolele XV-XVI sa asistam la reforma urmata de o noua mare ruptura religioasa in Vest, s.a.m.d), mai curand decat intr-o incremenire eterna asa cum ne imaginam uneori biserica.