Cartea rasului si a uitarii, de Milan Kundera

Primul roman publicat de Kundera in exil, in 1979, are mai multe semnificatii: pe de o parte, este o prima carte a autorului despre opozitia cehilor fata de regimul comunist si fata de ocupatia sovietica de dupa primavera de la Praga, din 1968; pe de alta parte, este o colectie eclectica de povestiri scurte adunate intr-un roman si imbinate pe alocuri cu elemente autobiografice legate de anii tineretii, petrecuti de autor in Cehoslovacia comunista. La final, dar nu in cele din urma este o carte eseu despre natura “uitarii” (si a “rasului complementar”) in diverse declinari pe exemple luate din istorie, politica dar si din viata de zi cu zi. Din acest punct de vedere, parabola fotografiei lui Clementis impreuna cu Klement Gotwald din 1948 este in acelasi timp foarte relevanta dar si foarte “aproape de casa”. Clementis, desi era cel care a orchestrat lovitura de stat din 1948 care i-a adus pe comunisti la putere, a fost mai tarziu, in 1950, acuzat de deviationism si condamnat la moarte, apoi spanzurat, dar mai rau, a fost si “uitat” din toate punctele de vedere. Mai precis, el a fost pur si simplu “sters” de propaganda de stat cehoslovaca din orice poza si arhiva de documente, de exemplu din poza facuta in februarie 1948, in care Clementis aparea alaturi de Gotwald, primul presedinte comunist al Cehoslovaciei (daca vreti o paralela, Gotwald ar fi fost un fel de Gheorghiu Dej, in timp ce Clementis era un fel de Patrascanu al cehilor). Kundera ne arata in acest fel cum functioneaza “uitarea” in sfera politica si istorica, insa cu cele 7 povestiri oarecum separate care apar in cele trei parti ale romanului, autorul nu se multumeste la analiza uitarii din aceasta perspectiva istorica majora, ci merge in viata de zi cu zi, aratandu-ne cum functioneaza uitarea (si uneori si “rasul” care deriva din uitare sau care complementeaza uitarea) in forme dintre cele mai variate si neasteptate.